Nicio mișcare Masonică nu a generat o influență mai mare în secolul al XVIII-lea decât cea inițiată de Martinez de Pasqually cunoscută drept Martinism. Biografia sa este încă în dezbatere, ceea ce știm cu siguranță este că numele complet al lui Martinez era Jacques de Livron Joachim de la Tour de la Casa Martinez de Pasqually și faptul că s-a născut în Grenoble, Franța; anul nașterii sale se presupune că este 1727. Tatăl său, născut în Alicante, Spania, era deținătorul unei patente Masonice emise de Charles Stuart – “Rege al Scoției, Irlandei și Angliei” – datat 20 Mai 1738, patentă care îi conferea dreptul de Mare Maestru Adjunct, având puterea de “a ridica temple întru gloria Marelui Arhitect al Universului”. Această patentă, împreună cu toate puterile pe care le conferea, a fost transmisă la moartea sa fiului – “Prea Puternicul Maestru Joachim Don Martinez Pasqualis, 28 ani”. Deci, la vârsta de 28 ani, Martinez era Maestru Mason.
Martinez și-a petrecut viața lucrând la crearea unei mari mișcări spirituale în cadrul Francmasoneriei. Când a reușit să organizeze această mișcare într-un Ordin, nu doar din punct de vedere Masonic însă cu membri doar din cadrul Francmasoneriei, i-a dat numele “Ordinul Cavalerilor Masoni Élus Cohen ai Universului”.
Misiunea spirituală a lui Martinez a debutat în jurul anului 1758, dar fără îndoială a lucrat activ și înainte de această dată. Dar acesta este anul în care au fost introduse în Francmasonerie așa zisele Grade Înalte, adăugându-se celor trei grade de bază ale Masoneriei Simbolice (Loja Albastră) care erau și sunt și în ziua de astăzi:

Ucenic

Companion

Maestru Mason

Introducerea acestor Grade Înalte a fost privită cu reticență și dezaprobare de către autoritățile Masonice ce supervizau Gradele Simbolice. Martinez lucra însă la o organizație “paralelă” care să aibă un caracter mult mai spiritual față de Francmasonerie. În această organizație urmau să fie admiși Maeștrii Masoni care primiseră gradul adițional de "Élu"/“Elect” (“Ales”). În 1754 a fondat la Montpellier, în Franța, Capitulul Masonic “Judecătorii Scoțieni” (“Les Juges Ecossais”). Între 1755 și 1760 Martinez călătorește mult prin Franța, recrutând adepți pentru propriul său sistem. În 1760, în Toulouse, Martinez este primit în Lojile Unite Sf. Ioan (Loges de St. Jean Réunies). În același an el este primit în Loja Iosua din Foix, Franța, unde inițiază mai mulți Masoni și formează un Capitul numit “Templul Cohen”. În 1761 Martinez se află în Bordeaux, Franța, unde, prin puterea patentei Stuart și cu recomandarea Contelui Maillial D’Alzac, a Marchizului de Lescout și a fraților d’Auberton, este primit în “Loja Franceză”. Aici deschide un templu sub denumirea “Perfecțiunea Aleasă Scoțiană” (“La Perfection Élu Écossaise”). Membrii fondatori sunt Contele M. D’Alzac, Marchizul de Lescourt, cei doi frați d’Auberton, de Oasen, de Bobié, Jules Tafar, Morris și Lecembard. Pe 26 mai 1763 Martinez înaintează patenta sa Stuart către Marea Lojă a Franței prin care informează că a fost “ridicat în Bordeaux, Întru Gloria Marelui Arhitect, un Templu ce găzduiește 5 Grade de Perfecție, care mi-au fost încredințate mie ca și Păstrător prin Constituția lui Charles Stuart, Rege al Scoției, Angliei și Irlandei, Mare Maestru al tuturor Lojilor răspândite pe fața pământului”. Numele Lojei este atunci schimbat în “La Française Élu Écossaise”. Pe 1 februarie 1765 Marea Lojă a Franței o aprobă și acreditează.
În 1765 Martinez pleacă la Paris unde se întâlnește cu Augustinian Friars la “Quai de la Seine”. Tot acolo îi întâlnește și pe Bacon de la Chevalerie, de Lusignan, de Loos, de Grainville, J.B. Willermoz, Fauger d’Igéacourt, cărora le dă primele instrucțiuni. Pe 21 Martie 1767 (Echinocțiul de Primăvară) fondează împreună cu aceștia Suveranul Tribunal Élus Cohen, cu Bacon de la Chevalerie Adjunct al său.
Până în 1770 Ritul Élu Cohen are Temple în numeroase orașe, precum Bordeaux, Montpellier, Avignon, Foix, La Rochelle, Versailles, Paris și Metz. Un Templu se deschide în Lyon, și datorită entuziasmului lui Jean Baptiste Willermoz acest oraș va deveni capitala spirituală a Ordinului pentru mulți ani.
Între timp, în Bordeaux, în martie 1776, Loja “La Française Élu Ecossaise” se închide. Amintim că secretarul lui Martinez până la această dată era un anume Părinte Bullet, preotul Regimentului din Foix. Părintele Bullet împrumută către Élus Cohen titlul “S.I.”. Nu avem înregistrări istorice referitor la circumstanțele în care un presupus Romano Catolic, care folosește titlul de Părinte (“Padre”), deci un cleric, a putut să fie membru al Ordinului lui Martinez, de vreme ce Romano Catolicilor din acea vreme le era interzisă intrarea în Francmasonerie sub pedeapsa excomunicării (ulterior pedeapsa a fost micșorată la “păcat major”). În mai 1772 Martinez navighează către San Domingo pe vasul “Duc de Duras”, pentru a-și ridica certificarea / confirmarea de membru al Bisericii Catolice, la care aplicase. Nu avem explicații istorice referitor la felul în care un Mason și Mare Maestru al propriului Rit de Grade Înalte a obținut un astfel de certificat. Într-o zi de marți, 20 septembrie 1774, Martinez moare în Port-au-Prince, Haiti. În urma sa rămâne un fiu, la acea vreme student. Acest fiu dispare în timpul Revoluției Franceze, 20 ani mai târziu.
În funcție de ce set de documente studiem, Ordinul Élus Cohen pare să aibă nouă, zece sau unsprezece grade. O oarecare dezvoltare a avut loc probabil în decursul existenței Ordinului și gradele au fost modificate, sub supervizarea lui Martinez, pe măsură ce membrii progresau. În cele ce urmează descriem informațiile cele mai noi. Ordinul conținea trei clase principale, urmate de un grad secret.
Prima clasă de grade conținea cele 3 Grade ale Masoneriei Simbolice plus un grad adițional de Grand Elect sau Maestru Particular.
A doua clasă de grade o constituia așa-zisele Grade Introductive – Ucenic-Cohen, Companion-Cohen și Maestru-Cohen. În principal era Masonică, dar conținea multe noțiuni ale unei doctrine ascunse.
A treia clasă de grade conținea Gradele Templului – Mare Maestru Élu Cohen, Cavaler al Răsăritului, Comandor al Răsăritului. Sub aparența Masoneriei, Catehismul acesteia era bazat pe Doctrina lui Martinez, care este expusă în singura carte a sa, “Reintegrarea Făpturilor”, care este un pseudo-comentariu al Pentateuchului. Dieta rituală, precum cea a Leviților din Vechiul Testament, și ritualuri de exorcizare erau folosite împotriva răului fie în indivizi fie colectiv, în lume.
Gradul secret al Ordinului era Réau-Croix (a nu se confunda cu Rose-Croix, denumire care era cunoscută în cercurile Masonice și Rozacruciene ale vremii). La Gradul Réau-Croix Inițiatul este pus în legătură cu planurile spirituale dincolo de lumea fizică, prin Invocări Magice și Teurgice, aducând puterile Cerești în aura sa și a pământului. Manifestări auditive și vizuale, numite “semne”, permiteau Inițiatului Réau-Croix să evalueze propria sa evoluție dar și a altor “operatori” și să determine astfel dacă el sau ei au fost primiți, reintegrați în starea lor originală. Marele obiectiv al Ordinului era obținerea Viziunii Beatifice a Restauratorului, Isus Hristos, ca răspuns la Evocările Magice. Martinez a conferit și titlul de “Sovereign Judges et Superièurs Inconnus de L’ Ordre” (“Suverani Judecători și Superiori Necunoscuți ai Ordinului”). Deținătorii acestui titlu erau Bacon de la Chevalerie, John-Baptise Willermoz, de Serre, du Roy, d’Hauterive și de Lusignan.
Înainte de moartea sa, Martinez și-a desemnat succesorul în persoana vărului său, Armand Cagnet de Lestère, Secretarul General al Marinei din Port-au-Prince, Haiti. Acesta avea foarte puțin timp să se ocupe de Ordin, reușind doar să administreze Templele din Haiti. Încep să apară diviziuni între Templele din Europa. Armand Cagnet de Lestère moare în 1778 după ce transmisese în prealabil puterile Prea Puternicului Maestru Sebastian de la Casas. Noul Mare Maestru nu încearcă însă să rcconcilieze diversele ramuri Élu Cohen sau să unifice Ritul. În cele din urmă Templele Élus Cohen intră în adormire.
Doctrina continuă să fie transmisă în mod direct în cadrul Areopagiei Kabbalistice compusă din 9 membri. În 1806 operații Teurgice organizate sunt încă făcute la echinocții, ritualurile fiind o lucrare purificatoare puternică Réau-Croix. Unul dintre ultimii reprezentanți cunoscuți Élus Cohen a fost Destigny, care a murit în 1868.
După al Doilea Război Mondial, trei Martiniști S.I., incluzându-l pe Robert Ambelain – Mare Maestru, folosind ritualuri Élus Cohen, fondează un nou “Ordin Martinist al Élus Cohen” care practica forma operativă a Teurgiei. Câțiva ani mai târziu intră în adormire pentru ca după 30 ani să fie trezit de Ambelain, care trăia la Paris (22 august 1996).

Jean-Baptiste Willermoz s-a născut în Lyon, Franța, pe 10 iulie 1730. Tatăl său, Claude Cathrin Willermoz, era negustor. În 1752 el a fost desemnat Maestru Venerabil al lojei sale. În 1753 el a fondat loja “La Parfaite Amitié” ("Prietenia Perfectă"), al cărei Maestru Venerabil este el însuși ales în ziua de Sf. Ioan, 24 Iunie 1753. În 1756 această lojă se alătură Lojei Mamă din Lyon. Patenta care regularizează acest lucru din partea Marii Loje a Franței este datată 21 noiembrie 1756.
Pe 4 mai 1760 Maeștrii Venerabili ai Lojei "L’Amité" (" Prietenia") compusă din 20 de membri, “La Parfaite Amitié” ("Prietenia perfectă") cu 30 membri și “Les Vrais Amis” ("Prietenii adevărați") cu 12 membri înființează, cu aprobarea Marii Loji a Franței, o Lojă Mamă Provincială denumită “Grand Loge des Maîtres Réguliers de Lyon” ("Marea Lojă a Maeștrilor Regulari din Lyon"). Willermoz este Mare Maestru Provincial din 1762 până în 1763 și apoi devine Păstrător al Sigiliilor și Arhivist. În 1763 el fondează “Souverain Chapitre des Chevaliers de L’Aigle Noir - Rose-Croix” ("Suveranul Capitul al Cavalerilor Vulturului Negru - Rozacruce"). În mai 1767, Willermoz face o călătorie la Paris, unde îl întâlnește pe Bacon de la Chevalerie, Mare Maestru Adjunct al Élus Cohen. El este inițiat de Martinez însuși la Versailles. În 1772, Willermoz află de existența unui Ordin Masonic German numit "Ritul Strictei Observanțe Templiere". Pe 14 decembrie 1772, Willermoz trimite o scrisoare pentru afiliere la acesta și primește răspunsul în data de 18 martie 1773 de la Contele Weiler. Ducele de Brunswick îl înlocuiește pe Baronul von Hund în fruntea Ritului Strictei Obervanțe. Din 11 până în 13 august 1772, Contele Weiler se află în Lyon, unde venise pentru a stabili personal o Lojă a Strictei Obervanțe denumită “Loge Ecossaise Rectifiée ‘La Bienfaisance’" ("Loja Scoțiană Rectificată 'Binefacerea'").
În 1777, la trei ani după moartea lui Martinez de Pasqually, Rudolphe Sazmann, "Maestru al Novicilor din Directoratul din Strasbourg", sosește la Lyon, unde este primit Élu Cohen. Știm că la acea vreme Ordinul Élus Cohen suferea din cauza disensiunilor interne și a lipsei unui lider. Asemenea multor altor membri, Willermoz vede că Ordinul se prăbușește și face tot posibilul să salveze ce se poate. Cu ajutorul lui Saltzmann și cu aprobarea lui Bacon de la Chevalerie, Willermoz concepe un plan de implementare a Doctrinei Secrete Élus Cohen în Ritul Strictei Observanțe. Plănuia să facă acest lucru prin adăugarea la clasele deja existente ale Strictei Observanțe o clasă superioară, numită “La Profession” (“Expertiza” / “Profesia”), numită așa deoarece membrii urmau să devină “profesioniști” / “experți” în Doctrină și practică, și aceasta strict sub jurământ cavaleresc. Conținea două Grade de “Chevalier” și “Le Profès”, prin care doctrina Élus Cohen urma să fie transmisă, prevenind astfel dispariția Réau-Croix. Nu se intenționa implantarea operațiilor Élus Cohen în Stricta Observanță. O adunare generală numită Conventul Galilor a avut loc din 25 noiembrie până în 10 decembrie 1778 în Lyon, la convocarea lui Willermoz, unde s-a decis reformarea Provinciei Aubergne a Strictei Observanțe și schimbarea denumirii Templierilor Francezi în “Chevaliers Bienfaisants de la Cité Sainte” (“Canalerii Binefăcători ai Sfintei Cetăți”), cu prescurtarea care a devenit foarte cunoscută “C.B.C.S.”. A fost absorbită ca grade în “Ritul Scoțian Rectificat” după cum urmează:

Gradul 1 – Ucenic

Gradul 2 – Companion

Gradul 3 – Maestru

Gradul 4 – Maestru Scoțian

Gradul 5 – Ucenic Scutier

Gradul 6 – C.B.C.S. (Cavaler Binefăcător al Sfintei Cetăți)

Gradul 7 – Chevalier Profès (Cavaler Expert)

Gradul 8 – Chevalier Grand Profès (Cavaler Mare Expert)

După această reformă, Willermoz decide că ar fi bine să continue această acțiune în sânul ramurei Mamă, Ordinul German al Strictei Obervanțe. Cu această inițiativă în minte, el merge la Conventul din Wilhemsbad în 1782. Găsește susținători ai planului său în Prințul Ferdinand de Brunswick și Prințul Charles de Hesse, dar întâmpină opoziție fermă din partea Illuminati din Bavaria (fondată de Adam Weishaupt) și chiar ostilitate din partea lui Francois de Chefdebien de Saint-Amand, reprezentantul Ordinului Filaliților. După discuții aprinse, Willermoz și susținătorii săi au câștig de cauză, reușind să obțină adoptarea titlului C.B.C.S. de către toți membrii Ordinului interior (gradele înalte). Un comitet a fost format sub conducerea lui Willermoz pentru a pregăti ritualurile gradelor înalte și ale gradelor secrete ale Expertizei. Aceste pregătiri avansează constant până când Revoluția Franceză le întrerupe. Templele “Rectificate” ale C.B.C.S. și templele Élus Cohen încă active sunt forțate să își suspende lucrările, frații fiind dispersați de evenimentele vremii.
După Revoluție, în 1806, C.B.C.S. devine din nou activ în Franța și în curând se alătură Marelui Orient cu care Sticta Observanță avea relații bune. Vedem totuși că Élus Cohen nu își reiau în mod oficial Lucrările. Ultimul lor Mare Maestru, Sebastian de Casaa, predă arhivele Ordinului către Filaliți. În 1806 Bacon de la Chevalerie, “Mare Maestru Adjunct al Emisferei de Nord” în cadrul Marelui Colegiu al Riturilor din Marele Orient al Franței, încearcă să obțină aprobarea pentru a reorganiza Ordinul Élus Cohen în cadrul Marelui Orient, dar este refuzat. Ritul C.B.C.S. ajunge în Elveția când Directoratul de Burgundia transmite puterile către Directoratul de Helvetia. Din această Jurisdicție Elvețiană, condusă de Marele Priorat Helvetia, C.B.C.S. va fi reactivat în Franța după Al Doilea Război Mondial.
Pe 5 mai 1824 Jean-Baptiste Willermoz moare la Lyon.

Louis-Claude de Saint Martin s-a născut în Amboise, provincia franceză Toursine, la 18 ianuarie 1743. După o scurtă carieră de avocat în Tours, nemulțumit de intrigile acestei meserii de la acea vreme, se înrolează în Regimentul din Foix, la recomandarea unui anume domn Choisoul. În cadrul armatei îl întâlnește pe Grainville – un Élu Cohen.
Saint Martin este inițiat Élu Cohen în octombrie 1768. Pentru mai bine de 6 ani el practică Lucrarea Ordinului. Treptat el capătă convingerea că este ceva în neregulă cu “operațiile” teurgice ale Ritului lui Martinez de Pasqually. Către finele anului 1770, Saint Martin pleacă din armată și devine secretarul personal al lui Martinez. Noile sale îndatoriri îl duc frecvent la Lyon, care va deveni centrul Martinismului. În timpul acestor călătorii el schițează prima sa carte – “Des erreurs et de la Vérité” (“Despre erori și adevăr”), care va fi publicată în 1775. Saint Martin își continuă evoluția din ce în ce mai departe de latura teurgică / operativă a Élus Cohen. În 1777 se stabilește la Versailles. Martinez murise deja de 3 ani. Saint Martin caută să aducă în Ordinul Élus Cohen propriile sale idei și mai ales Misticismul Creștin pur. Nu reușește însă, Ordinul rămânând fidel operațiilor lui Martinez. Saint Martin devine total dezinteresat în încercarea de a mai reforma Ordinul și, după eșecul din Templele Élus Cohen, se dedică activităților din cenaclurile Hermetice și Areopagiile ezoterice ale vremii. Publică în continuare o serie de lucrări și își asumă rolul de mentor și învățător.
Saint Martin călătorește în Anglia, Italia și Germania pentru a studia umanitatea și natura și pentru a compara descoperirile altora cu cele proprii. Când ajunge în Strasbourg, în Germania la acea vreme, îl întâlnește pe Rudolph Salzmann, cunoscut pentru traducerile și comentariile operei lui Jakob Böhme (1575-1624), care i-a influențat și revoluționat întreaga viață mistică. Jakob Böhme devine pentru Saint Martin “cel de-al doilea Învățător”.

Pentru a citi operele lui Böhme în original, Saint Martin învață limba germană la 45 de ani. Dintr-un studiu al lui Böhme, el realizează că adevărata inițiere transcende ritualurile teurgice; consideră că nu este necesară invocarea unor puteri creatoare intermediare prin ceremonii complexe și adesea periculoase. Inițierea poate fi făcută doar prin inimă. Aceasta este ceea ce el numește “Calea Inimii”.

Din acest moment și până la finalul vieții sale, Saint Martin traduce zilnic operele lui Jakob Böhme. Mai târziu va scrie: “Intrarea mea pe calea adevărului superior se datorează lui Martinez de Pasqually, și cei mai importanți pași către acest adevăr i-am făcut datorită lui Jakob Böhme”
Saint Martin se asociază cu Ordinul Filosofilor Necunoscuți. El își continuă misiunea, formând discipoli pe parcursul călătoriilor sale îndelungate. Din ianuarie până în Iulie 1787 îl găsim în Londra. În septembrie 1787 – în Italia.
Până în 1790 se separă cu totul de Lucrarea Élus Cohen. În 4 iulie demisionează din Francmasonerie, cerând într-o scrisoare către Jean-Baptiste Willermoz ca numele său să fie îndepărtat din toate înregistrările Masonice. Prin aceasta el practic demisionează și din Élus Cohen. Apoi Saint Martin face o lungă călătorie în Rusia. Prințul Gallitzin, care devine discipolul lui Saint Martin, răspândește învățăturile mistice ale acestuia în cadrul Ordinului Rusesc al Strictei Observanțe.
Se susține adesea ideea că Saint Martin nu ar fi creat niciodată vreo organizație sau ordin. Acest argument se bazează pe de o parte pe binecunoascuta aversiune a sa față de societăți organizate pe model Masonic și față de ceremonii elaborate, iar pe de altă parte pe lipsa oricărei dovezi obiective că ar fi fondat un Ordin ezoteric. Cu privire la ultima afirmație, să nu uităm totuși diferența esențială între societățile de tipologie Masonică – care sunt cunoscute și înregistrate oficial și care ar trebui mai degrabă definite ca “discrete” – și societățile cu adevărat ezoterice – a căror existență este în general necunoscută și care nu au neapărat un nume. Totuși dovezi, chiar dacă greu de găsit și aparent insignifiante, nu lipsesc. Găsim în corepondența privată referințe repetate uneori la “Société des Initiés” (“Societatea Inițiaților”), alteori la “Société des Intimes” (“Societatea Prietenilor”). Oricine poate observa fără îndoială că în ambele cazuri societatea poate fi reprezentată prin inițialele “S.I.”. Aceste denumiri indică faptul că organizația despre care vorbim era formată din oameni ce purtau titlul de “Supérieur Inconnu” (“Superior Necunoscut”).
Saint Martin a avut numeroși discipoli în multe țări. Aceștia, cunoscuți în secret ca “Supérieurs Inconnus”, erau grupați într-o organizație foarte slab închegată, fără un nume, adesea numită din exterior “Societatea lui Saint Martin”. De fapt această Societate nu a fost creată propriu-zis de Saint Martin, ci doar animată de el pe baza unei societăți secrete mai vechi foarte puțin cunoscută – Ordinul Filosofilor Necunoscuți. Societatea Inițiaților lui Saint Martin se baza pe INIȚIERE. Aceasta era aproape întotdeauna o transmitere personală și rituală cu un caracter foarte intim, conferind calitatea de “Superior Necunoscut” sau forma franceză prescurtată “S.I.”.
Știm din înregistrări păstrate și din semnele folosite în semnătura sa că Louis-Claude de Saint Martin era Réau-Croix al Ordinului Élus Cohen. Știm de asemenea dintr-o scrisoare datată 1829 de la Joseph Pont, succesorul lui Willermoz (Willermoz era de asemenea Réau-Croix, după cum știm dintr-o diplomă făcută publică) către J.F. Mayer, senator de Metz, că Saint Martin a transmis gradul înalt al Élus Cohen către prietenul său Gilbert. Notăm de asemenea că înainte de plecarea sa spre Santo Domingo, Haiti, Martinez l-a desemnat pe Bacon de la Chevalerie drept succesor al său și Mare Maestru al Ordinului Élus Cohen din Franța, și cinci “SS.II.” care să îl asiste: Saint Martin, Willermoz, de Serre, Durey d’Hauterieve și de Lusignan. Această informație vine de la Prințul Christian de Hesse, Cavaler Binefăcător al Sfintei Cetăți (i.e. “C.B.C.S.” în franceză) și membri al “Societății lui Saint Martin” din Strasbourg. Deci este evident că Saint Martin avea puterea la acea dată să transmită grade Élus Cohen. Gradul “S.I.” transmis de Saint Martin în cadrul “Societății de Inițiați” nu avea nicio legătură, fără îndoială, cu gradul “S.I.” pe care el îl deținea în Élus Cohen și care probabil corespundea rangului de “Souverain Juge” (“Judecător Suveran”) – un grad administrativ. Inițierea transmisă de Saint Martin constituia, fără îndoială, legătura cu Élus Cohen, datorată poziției sale în Ordin. Acceptăm deci ca rezonabilă ideea că “esența” Inițierii, transmisă în cel mai intim moment al ceremoniei (i.e. Inițiatorul folosește “punerea mâinilor” biblică asupra Inițiatului) vine direct din Ordinul Filosofilor Necunoscuți, iar acesta a fost influențat și inspirat în parte din Ritul Élus Cohen.
Această abordare personală nu datorează nimic Francmasoneriei, “Societatea Filosofilor Necunoscuți” știindu-se că exista cu cel puțin 75 ani înainte de formarea Marii Loji a Angliei. Saint Martin se stinge din viață în 1803, lăsând în urmă numeroși discipoli în multe țări europene. După moartea sa, discipolii continuă Transmiterea Inițierii și a doctrinei “Filosofului Necunoscut” – preudonimul sub care Louis-Claude de Saint Martin a publicat multe dintre cărțile sale. Ei sunt activi în mod deosebit în Franța, Germania, Danemarca și Rusia. În 1821 se cunosc cazuri de Inițieri care au avut loc de la persoană la persoană. Din acest an și până în 1880 grupuri de Inițiatori duc Transmiterea peste tot în lume.

După moartea lui Saint Martin în 1803, Inițierea S.I. continuă să fie transmisă în cadrul unei organizații foarte puțin conturate. Pe parcursul secolului XIX, învățăturile ezoterice ale lui Martinez de Paqually au fost transmise astfel:

În sânul unui număr mic de Areopagii Kabbalistice compuse din 9 Élus Cohens, fiecare fiind una dintre cele care au refuzat să accepte decizia de a închide Ordinul și de a înmâna arhiva către Ordinul Filaliților al lui de Lange

De câtre unii Francmasoni ai Ritului Scoțian Rectificat care au primit Instrucțiunile secrete ale Profesării Gradelor de la J.B. Willermoz sub auspiciile C.B.C.S, acum absorbit ca un grad în cadrul Ritului Scoțian Rectificat

De către Filosofii Necunoscuți (“Supérieurs Inconnus”) ai lui Louis-Claude de Saint Martin și de societățile intitulate “Prietenii lui Saint Martin” compuse din S.I. care erau în armonie cu filosofia lui și funcționau în mici grupuri semi-publice

În această ultimă categorie luăm în considerare două linii distincte cunoscute de succesiune. Saint Martin i-a inițiat, printre alții, pe Abbé de Lanoüe și Chaptal, Conte de Chanteloup, de unde pornesc urmatoarele filiații:

Abbé de Lanoüe l-a inițiat pe J.A. Hennequin care la rândul său a transmis către Henri de la Touche, care l-a inițiat pe A. Desbarolles, Conte de Hautercourt, care a inițiat-o pe Amélie de Boise-Mortmart. Aceasta din urmă a transmis Inițierea către Pierre Augustin Chaboseau.

Chaptal l-a inițiat pe un Frate a cărui identitate nu a fost niciodată descoperită, dar care a transmis Inițierea către Henri Delaage. Pe patul de moarte, în 1880, Delaage îl inițiază pe Dr. Gérard Encausse, cunoscut mai bine sub preudonimul său literar – PAPUS.

În acele vremuri, Dr. Encausse, A. Chaboseau și alți intelectuali tineri obișnuiau să ia prânzul împreună și să discute probleme de interes comun. Într-un astfel de context Papus si Chaboseau descoperă că amândoi aveau Inițierea S.I. Papus ia această coincidență ca un semn că el trebuie să înceapă munca de a crea o organizație care să strângă laolaltă pe toți cei care au primit această “moștenire misterioasă”, și care urma să constituie un centru de studiu, o Școală a Doctrinelor Martiniste. Ambii schimbă între ei Inițierile pentru a-și consolida liniile de filiație.
În 1884 este emisă constituția organizației căreia i se dă denumirea de “Ordre Martiniste” (“Ordinul Martinist”). În 1890 Ordinul este plasat sub conducerea unui Suprem Consiliu din 12 membri cu Papus președinte și Mare Maestru. Cei 12 membri ai primului Suprem Consiliu erau: Papus, A. Chaboseau, Stanislas de Guaïta, Chamuel, Barlet, Sédir (i.e. Yvon Leloup), Paul Adam, Maurice Barrès, Jules Lejay, Montière, Charles Barlet, Jaques Burget și Joseph Péledan. Aproape imediat doi dintre aceștia se retrag – Barrès and Péledan – și sunt înlocuiți de Dr. Marc Haven (Lalond) și Victor-Emile Michelet.
În 1893 Martiniștii din Lyon intră în posesia arhivelor și înregistrărilor lui J.B. Willermoz și ale Templului Cohen din Lyon, pe care văduva lui Joseph Pont, succesorul lui Willermoz, le lăsase Fratelui Cavarnier.
Este interesant de observat ce alte interese ezoterice aveau unii dintre membrii Supremului Consiliu, întrucât explică diversele influențe și dezoltări ulterioare ale noului Ordin. Stanislas de Guaïta era Marele Maestru al Ordinului Kabbalistic de Rozacruce, din care făcea parte atât Papus cât și alți Martiniști. Péledan, după retragerea din Supremul Consiliu, crează ulterior Ordinul Catolic de Rozacruce (“Catolic” în acest context însemnând “Universal”). Unii dintre membrii Supremului Consiliu erau Francmasoni, deși Papus însuși nu era, deoarece nicio Mare Lojă din Franța sau Anglia nu l-ar fi acceptat, temându-se că organizația lui ar putea fi o pseudo-Masonerie iregulară, ceea ce deși nu era deloc adevărat la fondarea Ordinului, destul de repede începe să semene cu una. Papus era membru al Templului #7 Ahathoor din Paris, al Ordinului Hermetic Golden Dawn, al cărui Imperator (i.e. Mare Maestru) era Samuel Liddel MacGregor Mathers (unul dintre fondatori).
De menționat că la sfârșitul secolului XIX principalele Obediențe din Franța, și în special Marele Orient, erau cu precădere umaniste și filosofice. La marginea Masoneriei tradiționale activau Obediențe mai mici, cu o natură mai ezoterică și spirituală. Majoritatea Martiniștilor acelor vremuri erau asociați cu unul sau mai multe astfel de Rituri sau Grade Înalte. În special Ritul Antic și Primitiv al Masoneriei cuprinzând 33 de grade (a nu se confunda cu Ritul Scoțian Antic și Acceptat care are același număr de grade!) a fuzionat cu Riturile Orientale de Memphis și Mizraim, compuse din 90, respectiv 96 de grade, pentru a forma o organizație în care mulți Martiniști vor fi implicați. Mai mult, Biserica Gnostică Universală și alte organizații erau reprezentate printre membrii Supremului Consiliu.
Ordinul Martinist are o perioadă de înflorire în Franța și în alte țări. Neobositul Papus introduce Ordinul chiar la Curtea Rusiei, unde Martinismul era cunoscut si asociat cu Rozicrucianismul de peste un secol. Țarul Nicolae al II-lea se spunea că era Maestrul unei Loji ce se ținea chiar la Curtea Regală.
În 1908 Papus și Charles Detre, cunoscut după numele Inițiatic TEDER, organizează la Paris un congres Spiritualist al Riturilor Ezoterice Masonice și Gradelor Înalte Masonice. Notăm că René Guénon, cunoscutul ocultist și autor francez, inițiat în Martinism în 1907, colaborează cu Papus la organizarea Congresului. În 1911 Supremul Consiliu emite un decret prin care recunoaște Biserica Gnostică Universală drept biserica “oficială” a Martiniștilor. În 1914 Papus și Teder ajung la o înțelegere cu Dr. Ribeaucourt, Mare Maestru al Ritului Scoțian Rectificat, privitor la înființarea unui Mare Capitul Martinist care să fie compus exclusiv din Masoni cu Grade Înalte, organ care urma să funcționeze ca o “punte” între Ordinul Martinist și Ritul Scoțian Rectificat. Din păcate Primul Război Mondial izbucnește și acest proiect nu apucă să se implementeze. Moartea lui Papus de tuberculoză, pe front în armata franceză, în 1916, dar și schimbarea Marelui Maestru al Ritului Scoțian Rectificat, dau inițiativa complet uitării. Papus a jucat un rol vital în promovarea Martinismului, creând un Ordin cu acest nume și păstrându-l unit pe tot parcursul vieții sale. După moartea sa, Ordinul Martinist se dezmembrează.
Lui Papus îi succede Teder la conducerea Ordinului, care însă moare în 1918. El este succedat la rândul său de Jean Bricaud, care decide să admită doar Maeștri Masoni, din orice Obediență, în Ordinul Martinist. Conducerea Ordinului este tranferată de la Paris la Lyon. De acum Ordinul este cunoscut drept “L’Ordre Martiniste de Lyon” (“Ordinul Martinist din Lyon”). Ordinul Martinist “din Paris” devine istorie, o tentativă de reaprindere având loc în 1951 de Dr. Philippe Encausse, fiul lui Papus.

IIstoria Martinismului în România este caracterizată de neclarități și lipsă de documente accesibile, ceea ce a dus la o cunoaștere insuficientă a acestei mișcări. Martinismul din România nu a fost studiat în profunzime din mai multe motive. Unul dintre aceste motive poate fi asociat cu ideea, probabil preluată din Franța, că Martinismul nu ar avea legătură cu Francmasoneria sau chiar că ar fi un ordin "concurent" și incompatibil cu aceasta. Pe de altă parte, spre deosebire de masonerie, Martinismul este un ordin discret și pasiv, care nu își caută în mod activ adepți, aspect care nu a stârnit interesul cercetătorilor și istoricilor vremii.
Din păcate, lipsa informațiilor specifice a generat confuzii în privința Martinismului în România. Acest Ordin inițiatic, care implică un angajament profund din punct de vedere spiritual, a fost considerat prea diferit de modelul masonic clasic și general acceptat, și, în consecință, a fost tratat cu indiferență.
Cu toate acestea, se știe că la scurt timp după fondarea Ordinului de către Papus, Martinismul avea deja membri și grupări distincte în România. Numărul membrilor a crescut rapid, semnalând astfel existența continuă a acestui Ordin mistic în țară.
Știm că în anul 1890 Ioan T. Ulic este inițiat la Paris, în gradul de Asociat al Ordinului Martinist. În 1893 găsim primul grup Martinist român, la Galați, condus de același Ioan T. Ulic. Începând cu anul 1894 grupul se dezvolta vertiginos, având întâlniri regulate și având printre membri nume sonore precum B.P. Hașdeu sau Constantin Moroiu.
În 1895 grupul de științe ezoterice al Ordinului Martinist apare prezent la București, unde întâlnim nume sonore ale vremii, inclusiv B.P. Hașdeu.

În 1899, grupul din București avea să se îmbogățească cu noi membri, printre care și nume notorii ale Masoneriei române: Constantin Moroiu și Arhimandrit Teofilact Dima.
Constantin Moroiu este o legendă a Francmasoneriei române, el fiind Marele Maestru și Fondatorul primei Mari Loji Naționale în 1880. În cadrul Ordinului Martinist avea gradul de Superieur Inconnu. Prezența în rândurile Ordinului a unui înalt prelat al Bisericii pare naturală, mai puțin cunoscut fiind însă faptul că el era membru de asemenea într-o lojă masonică din Ploiești; în Ordinul Martinist avea de asemenea gradul de Supérieur Inconnu.
Este de remarcat că majoritatea membrilor grupului ezoteric din București erau masoni ai Ritului Swedenborgian, un rit hermetic cu o puternică înclinație spirituală, bazat pe învățăturile lui Emanuel Swedenborg, care erau extrem de populare în acea perioadă. Învățăturile lui Swedenborg susțineau reforma creștinismului și revenirea la sursa divină. Un important reprezentant al Ritului Swedenborg în România era Constantin Moroiu, care îl reprezenta încă din 1883. În anul 1911, G. Bibescu este menționat având gradele 33°, 90° și 95°, iar în momentul retragerii lui Constantin Moroiu, Supremul Consiliu pentru Riturile Scoțian - Francez - Arca Regală - Swedenborg îi acordă titlul de Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.
În anul 1900 avem prima mențiune oficală a unei Heptade a Ordinului Martinist în România, la Galați, sub numele distinctiv Papus. Heptada pare a fi înființată anterior, probabil în 1897, dar singura înregistrare pe care o avem disponibilă este lista membrilor, datată 1900, unde remarcăm prezența lui Cincinat Pavelescu - jurist, poet, literat și epigramist renumit și a lui P. Pestemangioglu - proprietarul unei tipografii, etnic grec stabilit la Brăila, care pe lângă cărțile, revistele și ziarele tipărite, edita și ritualuri masonice și literatură ezoterică.

Martinismul a început să câștige popularitate în anii '30, datorită eforturilor unor figuri importante ale mișcării ezoterice, printre care în mod special Victor Kernbach, care a fost și unul dintre primii traducători ai scrierilor lui Martinès de Pasqually. În acești ani, Martinismul a devenit o tradiție respectată și apreciată în cercurile ezoterice din România.
Victor Kernbach (1906-1992) a fost un important teolog și filosof român, dar și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de literatură ezoterică din România. El este considerat unul dintre pionierii studiului ezotericismului în România. Kernbach a fost de asemenea un cercetător prolific și a scris numeroase lucrări despre istoria și filosofia tradițiilor ezoterice, inclusiv despre Martinism. De asemenea, el a tradus în limba română multe opere ale unor figuri importante ale tradiției ezoterice, cum ar fi Jacob Boehme și Martinès de Pasqually.
Printre cele mai importante lucrări ale lui Kernbach se numără "Dicționar de mitologie generală", o lucrare monumentală care reprezintă un standard în domeniu și este recunoscută ca o operă de referință în studiul mitologiei. De asemenea, el a scris și alte lucrări, cum ar fi "Istoria filosofiei oculte", "Tradiția inițiatică și misteriul morții" și "Tradiții mistico-esoterice în cultura română".

În anii '40 și '50 Martinismul a pierdut din popularitate. Mulți practicanți au fost persecutați și închiși, iar această tradiție a devenit mult mai puțin cunoscută. Orice înregistrare referitoare la existența Ordinului lipsește cu desăvârșire după al Doile Război Mondial, odată cu instaurarea comunismului în România.

După căderea comunismului în 1989, Martinismul a început să-și recapete popularitatea și să își reia activitatea.
În toamna anului 2018 un număr mic de căutători ai Adevărului, inițiați în Franța, fondează, la Brașov, Heptada Martinistă Papus a Ordinului Martinist דעת, readucând astfel străvechea filiație franceză în România. Ordinul nostru nu face recrutare activă, admiterea fiind făcută fie la recomandarea membrilor fie printr-o solicitare directă, toate candidaturile fiind atent analizate de Inițiați Martiniști.